Juuni-Hitoe: rafinament în douăsprezece straturi

Astăzi, când asociem termenii Japonia şi fashion, ne gândim automat la Harajuku, street-fashion, lolita cu diversele ei reprezentări, uniforme de liceu şi, bineînţeles, la tradiţionalul kimono. Însă vă propun un exerciţiu de imaginaţie, o călătorie în timp la Curtea Heiană, printre nobili şi doamne. Lolitele şi şcolăriţele au dispărut ca prin farmec; la fel şi kimonoul aşa cum îl ştim noi.
 
Înainte de perioada Heiană, toate aspectele vieţii japoneze erau influenţate de cultura chineză. În modă, codul vestimentar Yoro impunea reguli inspirate aproape în întregime din codurile vestimentare chineze din timpul Dinastiei Tang. Însă, după 894, în perioada Heiană timpurie, relaţiile cu China s-au deteriorat treptat, ducând la dezvoltarea unei identităţi culturale japoneze. Reflectată în pictura yamato-e şi în caligrafia kana, această specificitate japoneză a început să se manifeste şi în modă, odată cu dezvoltarea unui stil vestimentar propriu.

Acest stil vestimentar, la fel ca toate celelalte aspecte ale vieţii sociale şi culturale, purta amprenta unui simţ estetic influenţat de natură şi a unui rafinament dus uneori până la exagerare. Jurnalul lui Murasaki Shikibu (Murasaki Shikibu Nikki) rămâne unul dintre cele mai importante surse documentare despre moda acelei vremi, autoarea descriind cu mare acurateţe hainele contemporanilor săi şi punând accent pe importanţa pe care acestea o aveau, atât din punctul de vedere al ţesăturilor şi combinaţiilor de culori folosite, cât şi al felului în care erau purtate. Hainele reprezentau un indicator important al caracterului şi stilului şi una dintre metodele prin care doamnele se făceau remarcate la Curte şi îşi exprimau individualitatea.
 
Kimonoul heian, cunoscut sub denumirea de juuni-hitoe (literal: douăsprezece straturi), avea de obicei douăsprezece straturi confecţionate din mătase, de aceeaşi dimensiune, dar de culori diferite. Numărul de straturi ale kimonoului şi combinaţiile de culori folosite erau decise prin cele 200 de reguli cu privire la vestimentaţie date de guvern şi reflectau statutul social al persoanei care îl purta. În acea perioadă, kimono-ul oficial folosit de doamnele de rang înalt la ceremonii putea avea până la douăzeci de straturi. Datorită acestui rafinament excesiv, purtătoarea unui astfel de kimono voluminos se reducea la statutul de păpuşă mobilă, aflându-se în incapacitatea de a merge mai mult de câţiva metri fără să fie susţinută. Există chiar o legendă conform căreia o doamnă de la Curte s-ar fi înecat din cauza greutăţii costumului. Mai târziu, numărul de straturi al kimonoului a fost redus, prin decizie guvernamentală, la cinci. Kimonoul heian era compus din mai multe elemente obligatorii: kosode (purtat direct pe piele, un fel de kimono cu mâneci mai scurte, din care provine de fapt kimonoul de astăzi), hitoe (o cămaşă care reprezenta primul strat al unui set de robe), itsutsuginu (alcătuit din cinci straturi de robe uchigi sau kinu), uchiginu (se purta între itsutsuginu şi uwagi şi reprezenta un corset tare, croit din mătase, care nu era vizibil, însă susţinea celelalte robe), uwagi (robă formală, purtată la exterior, ale cărei ţesătură şi culori indicau rangul; putea avea şi o trenă, a cărei lungime arăta, de asemenea, poziţia socială a purtătoarei), karaginu – o haină scurtă, brodată sau pictată, care se purta împreună cu mo, un fel de trenă prinsă în partea din spate. Sub toate aceste straturi se purtau hakama (pantaloni foarte lungi, de obicei roşu sau violet, în funcţie de combinaţia de culori aleasă). Orice astfel de veşmânt era însoţit obligatoriu de un evantai (hi-ogi sau akome-ogi).
 
Această vestimentaţie elaborată era completată de machiajul la fel de complex. Femeile îşi albeau faţa cu pudră de orez, îşi rădeau sprâncenele şi le redesenau în arcuri perfecte; în jurul ochilor desenau linii negre, uneori roşii, îşi pictau buzele cu roşu şi îşi înnegreau dinţii. Şi totuşi, bărbaţii din acea perioadă nu erau interesaţi neapărat de frumuseţea fizică feminină, pe care oricum aveau rar ocazia să o vadă. Singurul atribut fizic pe care îl considerau interesant era părul, care trebuia să fie des şi mai lung decât înălţimea femeii. Ceea ce seducea era talentul de a scrie poezii al femeilor şi felul în care îşi purtau kimonoul; un bărbat se putea îndrăgosti doar la vederea mânecilor unui kimono feminin ieşind de sub un paravan sau la citirea unor versuri meşteşugite.

Manierismul care caracteriza Curtea Heiană avea ca trăsătură principală efeminarea excesivă; faţa albă şi rotundă, gura mică, ochii înguşti şi un puf de barbă alcătuiau idealul de frumuseţe masculină, barba fiind singurul element care deosebea fizionomia masculină de cea feminină. Bărbaţii purtau şi ei hakama şi haine în mai multe straturi, însă mai rigide şi nu atât de elaborate ca ale femeilor, straturile suplimentare având rolul de a face pieptul şi umerii mai proeminenţi.
 
Vestimentaţia în perioada heiană nu arăta doar poziţia socială, ci şi percepţia japonezilor asupra culorilor şi schimbărilor de nuanţe în funcţie de anotimpuri, reflectând importanţa pe care o acordau naturii şi ideii de frumos; astfel, combinaţiile de culori pentru kimonoul heian (kasame no irome) erau alcătuite foarte strict, în funcţie de anotimp. Singurul document scris păstrat până astăzi despre combinaţiile cromatice folosite în kimonouri este un manuscris din sec. XII, Nyobo no shozoku ni (trad en: Colors of a Court Lady’s Dress), al lui Minamoto Masasuke, conceput pentru tânăra împărăteasă Fujiwara Tashi. Printre cele mai cunoscute combinaţii cromatice sunt waka shobu (pentru vară: o robă verde peste straturi în culorile verde deschis, alb, roz deschis), yuki no shita (pentru iarnă: trei robe albe peste una roz închis şi alta roz deschis) şi matsugasane (pentru toamnă-iarnă: o robă exterioară maro, peste un strat de material maro deschis şi trei de culoare verde, de la nuanţe deschise până la închise).

Minuţiozitatea cu care Murasaki Shikibu descrie vestimentaţia doamnelor şi curtenilor dovedeşte importanţa acordată modei, care reprezenta o dovadă a stratificării sociale: Looking around within the blinds, I could see those permitted the forbidden colours wearing the usual yellow-green and red jackets of printed silk. Their mantles were mostly of dark red figured silk, except for Muma no Chujo’s which was light purple, I remember. Their gowns resembled a miscellany of autumn leaves of varying tints, and their lined robes were, as usual, of various colors: saffron of differing shades, purple lined with dark red, and yellow lined in green, some being of three rather than five layers. […] Of those who were not permitted the colours, the older women wore plain jackets in yellow-green or dark red, each with five damask cuffs. Their robes were all of damask. The brightness of the wave pattern printed on their trains caught the eye, and their waistlines too were heavily embroidered. They had white robes lined with dark red in either three or five layers but of plain silk. The younger women wore jackets with five cuffs of various colours: white on the outside with dark red on yellow-green, white with just one green lining, and pale red shading to dark with one white layer interposed. They were all most intelligently arranged.

În timp, juuni-hitoe a suferit diverse transformări, devenind kimonoul tradiţional de astăzi. Cu toate acestea, în ceremoniile oficiale, familia imperială încă poartă acest tip de costum, ca o recunoaştere a rafinamentului care guverna vestimentaţia în perioada Heiană.
 
Autor:Ruxandra Tarca

Sursa: bakaism.net