Ceremonia Ceaiului

Multă lume mă întreabă ce este ceremonia ceaiului. Pare un lucru atât de exotic, venit dintr-o lume la care foarte puțini au acces, chiar și în Japonia. Dacă întrebăm un practicant, acesta ne va răspunde că este un stil de viață. O persoana care poate a văzut o astfel de ceremonie sau a citit despre ea din pură curiozitate ne va spune că este o artă străveche japoneză clădită în jurul unor oameni care beau ceai împreună. Ambele răspunsuri sunt destul de vagi iar, la final, ramânem cu aceeași întrebare aparent fără răspuns: Ce este ceremonia ceaiului?
Problema cea mai mare la o astfel de intrebare este că nu se poate da un raspuns foarte clar sau, mai precis, este greu pentru cineva care nu a practicat niciodată calea ceaiului să înțeleagă răspunsul îm totalitate. Numai când ne gandim că primim răspunsul “este un stil de viață” incepem să ne întrebăm dacă interlocutorul nostru nu cumva a înțeles greșit întrebarea. Cum ar putea, până la urma, o artă ce se învarte în jurul servitului unui bol de ceai să fie un stil de viață? Acest răspuns diferă de la om la om. Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aș spune ca este o sumă de arte tradiționale ce se împletesc pentru a da naștere stilului de viață numit “calea ceaiului”. Avem ceramică, metalurgie, tâmplărie, arhitectura, aranjamente florale, caligrafie tradițională, poezie, imbrăcăminte tradițională (frumoasele kimono-uri japoneze) și, bineînțeles, ceaiul fără de care nu s-ar putea ține o astfel de ceremonie, toate strânse sub un acoperiș pentru a delecta toate simțurile norocoșilor participanți.

Să ne imaginăm, pentru o clipă, că am fost invitați să participăm la o ceremonie ce urmează a se organiza într-o casă tradițională japoneză. Ajungem la fața locului, o zonă retrasă undeva la poalele unui deal cu o pădure de bambus imediat lângă. Primul lucru pe care il observam este liniștea deplină în care am intrat, total diferită față de zgomotul zilnic al orașului. Singurul lucru pe care îl auzim este ocazionalul glas al pasărilor adus de vântul ce bate încet, foșnind printre frunzele bambusului ce se leagănă lin în bataia acestuia. Vedem o poartă masivă din lemn întredeschisă, invitându-ne , parcă, să intrăm. Deschidem timid poarta si vedem în fața ochilor un drum pietruit, proaspăt umezit, ce duce până la intrarea într-o căsuță modestă, facută tot din lemn. Intrarea în casă este marcată de o piatră înalta, ca o treaptă, de pe care se poate urca înăuntru (casele japoneze sunt cu o treaptă mai sus față de nivelul străzii, acea traptă semnificând locul unde trebuie să te descalți înainte de a intra). Ne aranjăm încălțările cu grijă lângă piatra și intrăm în casă. Dacă ne făceam griji că nu știm pe unde trebuie să mergem, având în vedere că nu intrăm în contact cu gazda până când nu începe ceremonia, suntem liniștiți când vedem că drumul ne este indicat de singurele uși întredeschise din întreaga casă. Ajungem într-o cameră intermediară unde luăm contact cu primele obiecte folosite pentru ceremonia zilei: un frumos pergament atârnat pe perete și un coșuleț ce conține o pipă tradițională, puțin tutun și un cărbune aprins. Din această cameră urmează să mergem în zona de așteptare: o băncută cu acoperiș situată în mijlocul grădinii. De aici putem medita asupra razelor de soare ce patrund, timide, printre frunzele veșnic verzi ale plantelor așezate și întreținute cu grijă din interiorul grădinii. Drumul prin grădină este marcat prin pietre de diverse forme și dimensiuni, așezate aparent aleator, în afara cărora nu trebuie să se meargă pentru a nu strica stratul de mușchi ce acoperă întreaga suprafață a grădinii. Acesta este punctul în care vedem gazda pentru prima oară, aceasta venind până la jumătatea grădinii pentru a deschide poarta interioară și pentru a umple cu apă un vas de piatră ce va fi folosit pentru a ne spăla pe mâini înainte de a intra în camera de ceai. Odatâ ajunși în cameră, suntem surprinși de simplitatea pe care o avem în fața noastră. O camera mică, cu pereții din hârtie pe care îi vedeam numai în filmele vechi japoneze, fără mobilă, cu un pergament atârnat pe un perete și cu ustensilele ce urmează a fi folosite în ceremonie așezate opus față de noi. Urmează ca gazda să intre în cameră pentru a ne povesti ceea ce am văzut până acum, pentru a ne servi cu prăjituri de ceai făcute de el personal și pentru a ne face un bol din ceaiul ales cu grija. Vom vedea ustensile poate vechi de zeci de ani, vom auzi nume poetice ce ne vor stimula imaginația, vom discuta despre flori, arte tradiționale, grădini, tipuri de ceai, poezie, literatură și istorie. La finalul ceremoniei, după ce servim ultimul bol de ceai, realizăm că a fost o zi perfectă, îi mulțumim gazdei noastre pentru tot efortul depus și il felicităm pentru un eveniment deosebit pe care nu il vom uita poate niciodată și plecăm luând cu noi liniștea casei de ceai, frumusețea simplă a grădinii și realizăm că a fost una dintre puținele zile perfecte pe care le-am avut în ultimul timp.

Autor: dl. Andrei Costică (CSRJ | Centrul de Studii Româno-Japoneze)
Sursa foto: wikipedia.org