Istoria cafelei
Chiar daca Homer si unele vechi legende arabe fac referire explicita la o misterioasa bautura neagra si amara cu certe calitati de stimulare a starii de veghe, este aproape unanim acceptata teza descoperirii cafelei, pe baza de observare empirica, de catre un pastor etiopian, in jurul anului 850 d.Hr.
Mai concret, un anume Kaldi (sau, dupa alta grafie, Khalid) a remarcat ca, in mod aparent straniu, caprele sale devin din cale-afara de jucause dupa ce mananca boabele rosiatice ale unui arbust oarecare ce crestea pe platourile inalte, specifice estului Africii. Caprarul a gustat el insusi boabele, constatand aceleasi efecte. Excesiv de bine dispus, a comunicat si altora descoperirea sa, fapt pentru care arbustul de cafea a inceput sa fie cultivat intensiv in toate zonele locuite de arabi, care au rafinat progresiv procesul de consum, dupa ce au prajit si au fiert pudra astfel obtinuta. Rezultatul a fost potiunea magica numita qahwa, folosita mai intai de calugari si de alti clerici care, cu ajutorul ei, puteau ramane treji in timpul indelungilor rugaciuni islamice din perioada Ramadamului. Singura abatere de la versiunea oficiala a genezei cafelei o reprezinta povestea arabului yemenit Omar care, izgonit in desert de tribul sau, a supravietuit mancand fructele fierte ale unui arbust necunoscut. Cum in apropiere se gasea orasul Mecca, considerat sfant de catre mahomedani, faptul a fost considerat o minune, un semn divin. Totusi, initial, unii lideri religiosi au acuzat cafeaua ca fiind un elixir necurat, ce confera puteri diavolesti, numai ca, sub presiunea consumului curent si in curs de extindere in randul castelor dominate, si-au modificat radical conceptia, binecuvantand «darul dumnezeiesc».
