Înainte de perioada Heiană, toate aspectele vieţii japoneze erau influenţate de cultura chineză. În modă, codul vestimentar Yoro impunea reguli inspirate aproape în întregime din codurile vestimentare chineze din timpul Dinastiei Tang. Însă, după 894, în perioada Heiană timpurie, relaţiile cu China s-au deteriorat treptat, ducând la dezvoltarea unei identităţi culturale japoneze. Reflectată în pictura yamato-e şi în caligrafia kana, această specificitate japoneză a început să se manifeste şi în modă, odată cu dezvoltarea unui stil vestimentar propriu.

Acest stil vestimentar, la fel ca toate celelalte aspecte ale vieţii sociale şi culturale, purta amprenta unui simţ estetic influenţat de natură şi a unui rafinament dus uneori până la exagerare. Jurnalul lui Murasaki Shikibu (Murasaki Shikibu Nikki) rămâne unul dintre cele mai importante surse documentare despre moda acelei vremi, autoarea descriind cu mare acurateţe hainele contemporanilor săi şi punând accent pe importanţa pe care acestea o aveau, atât din punctul de vedere al ţesăturilor şi combinaţiilor de culori folosite, cât şi al felului în care erau purtate. Hainele reprezentau un indicator important al caracterului şi stilului şi una dintre metodele prin care doamnele se făceau remarcate la Curte şi îşi exprimau individualitatea.

Kimonoul heian, cunoscut sub denumirea de juuni-hitoe (literal: douăsprezece straturi), avea de obicei douăsprezece straturi confecţionate din mătase, de aceeaşi dimensiune, dar de culori diferite. Numărul de straturi ale kimonoului şi combinaţiile de culori folosite erau decise prin cele 200 de reguli cu privire la vestimentaţie date de guvern şi reflectau statutul social al persoanei care îl purta. În acea perioadă, kimono-ul oficial folosit de doamnele de rang înalt la ceremonii putea avea până la douăzeci de straturi. Datorită acestui rafinament excesiv, purtătoarea unui astfel de kimono voluminos se reducea la statutul de păpuşă mobilă, aflându-se în incapacitatea de a merge mai mult de câţiva metri fără să fie susţinută. Există chiar o legendă conform căreia o doamnă de la Curte s-ar fi înecat din cauza greutăţii costumului. Mai târziu, numărul de straturi al kimonoului a fost redus, prin decizie guvernamentală, la cinci. Kimonoul heian era compus din mai multe elemente obligatorii: kosode (purtat direct pe piele, un fel de kimono cu mâneci mai scurte, din care provine de fapt kimonoul de astăzi), hitoe (o cămaşă care reprezenta primul strat al unui set de robe), itsutsuginu (alcătuit din cinci straturi de robe uchigi sau kinu), uchiginu (se purta între itsutsuginu şi uwagi şi reprezenta un corset tare, croit din mătase, care nu era vizibil, însă susţinea celelalte robe), uwagi (robă formală, purtată la exterior, ale cărei ţesătură şi culori indicau rangul; putea avea şi o trenă, a cărei lungime arăta, de asemenea, poziţia socială a purtătoarei), karaginu – o haină scurtă, brodată sau pictată, care se purta împreună cu mo, un fel de trenă prinsă în partea din spate. Sub toate aceste straturi se purtau hakama (pantaloni foarte lungi, de obicei roşu sau violet, în funcţie de combinaţia de culori aleasă). Orice astfel de veşmânt era însoţit obligatoriu de un evantai (hi-ogi sau akome-ogi).

Această vestimentaţie elaborată era completată de machiajul la fel de complex. Femeile îşi albeau faţa cu pudră de orez, îşi rădeau sprâncenele şi le redesenau în arcuri perfecte; în jurul ochilor desenau linii negre, uneori roşii, îşi pictau buzele cu roşu şi îşi înnegreau dinţii. Şi totuşi, bărbaţii din acea perioadă nu erau interesaţi neapărat de frumuseţea fizică feminină, pe care oricum aveau rar ocazia să o vadă. Singurul atribut fizic pe care îl considerau interesant era părul, care trebuia să fie des şi mai lung decât înălţimea femeii. Ceea ce seducea era talentul de a scrie poezii al femeilor şi felul în care îşi purtau kimonoul; un bărbat se putea îndrăgosti doar la vederea mânecilor unui kimono feminin ieşind de sub un paravan sau la citirea unor versuri meşteşugite.

Manierismul care caracteriza Curtea Heiană avea ca trăsătură principală efeminarea excesivă; faţa albă şi rotundă, gura mică, ochii înguşti şi un puf de barbă alcătuiau idealul de frumuseţe masculină, barba fiind singurul element care deosebea fizionomia masculină de cea feminină. Bărbaţii purtau şi ei hakama şi haine în mai multe straturi, însă mai rigide şi nu atât de elaborate ca ale femeilor, straturile suplimentare având rolul de a face pieptul şi umerii mai proeminenţi.

Vestimentaţia în perioada heiană nu arăta doar poziţia socială, ci şi percepţia japonezilor asupra culorilor şi schimbărilor de nuanţe în funcţie de anotimpuri, reflectând importanţa pe care o acordau naturii şi ideii de frumos; astfel, combinaţiile de culori pentru kimonoul heian (kasame no irome) erau alcătuite foarte strict, în funcţie de anotimp. Singurul document scris păstrat până astăzi despre combinaţiile cromatice folosite în kimonouri este un manuscris din sec. XII, Nyobo no shozoku ni (trad en: Colors of a Court Lady’s Dress), al lui Minamoto Masasuke, conceput pentru tânăra împărăteasă Fujiwara Tashi. Printre cele mai cunoscute combinaţii cromatice sunt waka shobu (pentru vară: o robă verde peste straturi în culorile verde deschis, alb, roz deschis), yuki no shita (pentru iarnă: trei robe albe peste una roz închis şi alta roz deschis) şi matsugasane (pentru toamnă-iarnă: o robă exterioară maro, peste un strat de material maro deschis şi trei de culoare verde, de la nuanţe deschise până la închise).

Minuţiozitatea cu care Murasaki Shikibu descrie vestimentaţia doamnelor şi curtenilor dovedeşte importanţa acordată modei, care reprezenta o dovadă a stratificării sociale: Looking around within the blinds, I could see those permitted the forbidden colours wearing the usual yellow-green and red jackets of printed silk. Their mantles were mostly of dark red figured silk, except for Muma no Chujo’s which was light purple, I remember. Their gowns resembled a miscellany of autumn leaves of varying tints, and their lined robes were, as usual, of various colors: saffron of differing shades, purple lined with dark red, and yellow lined in green, some being of three rather than five layers. [...] Of those who were not permitted the colours, the older women wore plain jackets in yellow-green or dark red, each with five damask cuffs. Their robes were all of damask. The brightness of the wave pattern printed on their trains caught the eye, and their waistlines too were heavily embroidered. They had white robes lined with dark red in either three or five layers but of plain silk. The younger women wore jackets with five cuffs of various colours: white on the outside with dark red on yellow-green, white with just one green lining, and pale red shading to dark with one white layer interposed. They were all most intelligently arranged.

În timp, juuni-hitoe a suferit diverse transformări, devenind kimonoul tradiţional de astăzi. Cu toate acestea, în ceremoniile oficiale, familia imperială încă poartă acest tip de costum, ca o recunoaştere a rafinamentului care guverna vestimentaţia în perioada Heiană.

Autor: Ruxandra Tarca

Sursa: http://okori.bakaism.net

1. Sencha

Sencha este cel mai popular ceai verde japonez.  Are un gust putin astringent, dar in acelasi timp este si putin dulceag. Ceaiul sencha de o calitate mai slaba se cheama bancha.

2. Dragon Well

Ceaiul Dragon well (de asemenea numit si Lung Ching) este cel mai bun ceai verde. Numele sau provine de la o fantana legendara in regiunea lacului de vest  din China unde se produce ceai. Culoarea sa este un verde deschis, iar aroma este un pic iute. Pretul platit pentru calitatea acestui ceai este mai mare decat cel al celorlalte ceaiuri.

3. Matcha

Matcha este ceaiul folosit in ceremonia traditionala a ceaiului din Japonia. Ceaiul este macinat foarte fin si  amestecat bine cand este preparat. Aroma sa este usoara si dulce. Ceaiul Matcha se consuma in special alaturi de deserturi.

4. Gunpowder (Praf de pusca)

Aceste frunze de ceai sunt rulate in bilute mici care aparent aduc cu vechiul praf de pusca. Datorita formei rulate, ceaiul Gunpowder ramane proaspat mai mult timp decat alte ceaiuri verzi. Ceaiul are si putina aroma de verdeata.

5. Iasomie

Iasomia nu este exact un tip de ceai verde, dar este un amestec de frunze de ceai verde cu flori de iasomie. Florile dau acestui ceai o aroma foarte revigoranta si parfumata .

6. Genmaicha

La fel ca si ceaiul de iasomie, genmaicha nu este un tip de ceai ci un amestec. Acest amestec este format din ceai verde sencha cu orez brun prajit. Suna ciudat, dar acest ceai are o aroma distinctiva de prajeala.

7. Anji

Ceaiul verde Anji este popular datorita aromei sale fine si subtile. Acest ceai creste in regiunea Zhejiang in China si are frunze mici care arata aproape negre cand sunt uscate. Aceasta varietate de ceai este buna pentru persoanele care doresc un ceai mai slab aromat.

1. Keemun

Keemun este considerat a fi cel mai bun ceai negru chinezesc. Este foarte fin si aromat si se poate gasi in multe combinatii de ceai de calitate. Keemun este foarte bun servit simplu sau cu putin lapte si zahar.

2. Darjeeling

Numit dupa regiunea Darjeeling a Indiei , acest ceai negru este foarte renumit. Ceaiul  are o aroma delicata dar totusi destul de intensa.

3. Lapsang Souchong

Un alt tip de ceai negru din China este Lapsang Souchong. Acest ceai are un gust puternic de fum pe care multi il considera delicios.

4. Assam

Un ceai pe deplin aromat, dar fara mirodeniile gasite in ceaiul Keemun. Acesta este cultivat in regiune nordica a Indiei. Aroma este foarte puternica si bogata.

5. Yunnan

Acesta este ceaiul chinezesc pe care il aleg persoanele care prefera o aroma putin mai intepatoare. Ceaiurile Yunnan sunt niste ceaiuri negre cu o aroma  bogata si cu putin gust de piper.

Cu toate ca varietatea de tipuri de ceaiuri este foarte mare, toate provin din aceasi planta “camellia sinesis ” . Diferentele sunt date in special de procesul de fermentare prin care trec frunzele.

Tpurile de ceai :

• Negru – fermentat in totalitate
• Oolong – fermentat partial
• Verde – nefermentat
• Alb – nefermentat , dar frunzele sunt culese mai devreme de la planta tanara facandu-le diferite de ceaiul verde .
• Pu erh - vestejit si partial sau complet oxidat

Restul ceaiurilor nu sunt cu adevrat ceaiuri, acestea provin din alte plante diferite de camellia sinsesis cum ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus linearis), condimente, menta, musetel, fructe uscate etc.

Ceaiul Negru

In procesarea ceaiului negru acesta este oxidat si fermentat pentru a-i da aroma distinctiva. Ceaiul negru are un gust foarte bogat aromat.

Acest tip de ceai negru din poza se cheama  Keemun.

„Numit de chinezi ceai rosu (Hongcha), acest tip de ceai este obţinut lasand frunzele de ceai sa se oxideze complet in mod natural inainte de a fi uscate. Frunzele sunt lasate pentru inceput la uscat cel mult 18 ore in ladite de lemn, apoi sunt rulate si intinse in incaperi umede si reci. Acest procedeu da frunzelor culoarea neagra.

Ceaiul negru isi pastreaza aroma mai bine si timp mai indelungat decat ceaiul verde. Infuzia are culoare rosiatica cu gust mai intens decat al ceaiurilor mai putin oxidate, putand avea arome de migdale, flori salbatice, fructe, malt.

Ceai negru Dian Hong

In tarile europene, aceasta forma a ceaiului chinezesc este cea mai consumata.

Ceai chinezesc:

• Lapsang Souchong: originar din provincia Fujian; este un ceai negru afumat (uscat in fumul unor ace de pin arzand); aroma sa este puternica, asemanatoare mirosului unui foc de tabara.
• Keemun: ceai de culoare rosie-portocalie, cu aroma echilibrata de fructe si note de pin si flori; este un componet de baza al cunoscutului amestec English Breakfast.
• Dian Hong: ceai din provincia Yunnan, avand o proportie destul de mare de muguri aurii; cele mai fine ceaiuri din aceasta varietate dau un lichid oranj-auriu, dulceag si cu gust catifelat, deloc astringent; varietatile mai ieftine produc un lichid de culoare mai inchisa care poate fi foarte amar.

Ceai indian:

Ceai negru Assam

• Assam: ceai cultivat la nivelul marii; in urma infuziei rezulta un ceai tare, puternic aromat, cu gust de malt si culoare intensa. Se foloseste si in amestecurile English Breakfast, Irish Breakfast si Scottish Breakfast.
• Darjeeling: foarte apreciat, infuzia este limpede, de culoare deschisa, variind de la auriu la rosiatic; este un ceai floral, astringent, cu note fructate.
• Nilgiri: ceai foarte aromat, parfumat, savuros.
• Ceylon: gustul variaza in functie de regiunea de cultura; de obicei culoarea infuziei este intensa, maro-rosiatica, gustul aspru, intens aromat.

Amestecuri de ceai negru:

• Earl Gray: amestec de ceaiuri negre aromate cu ulei volatil de bergamota. Amestecul original continea ceai negru indian si ceai negru de Ceylon.
• English Breakfast: amestec variabil de ceai negru de Assam, Ceylon, Keemun. Gustul este intens, complex, aspru.
• Irish Breakfast: cel mai adesea este un amestec de ceaiuri negre foarte tari de Assam, mai rar intrand in componenta sa si alte varietati.
• English Afternoon: amestec de ceaiuri negre mai usoare decat cele folosite la ceaiurile Breakfast.
• Russian Caravan: amestec de ceai afumat Lapsang Souchong, ceai Keemun sau Yunnan; intre ingrediente se pot regasi si ceaiuri oolong.

Ceaiuri aromatizate:

• Earl Grey
• Rose Congou: ceaiul negru este lasat la oxidat impreuna cu flori de trandafir.”

Sursa : Wikipedia

Ceai Oolong

Ceaiul Oolong este o combinatie intre ceai negru si ceai verde. In procesarea acestui ceai fermentarea dureaza mai putin.

Ceai Bu Zhi Chun

„Ceaiul oolong (Ceaiul Dragonului Negru) este un fel de ceai traditional chinezesc, semioxidat, numit qīngchá (albastru-verzui). In functie de numarul de zile care trece intre recoltare si uscare, ceaiul oolong poate fi “fermentat” in proportie de 10-70%, situandu-se din acest punct de vedere intre ceaiul verde si cel negru. Lichidul obtinut poate de la verde deschis pana la auriu inchis, iar aroma sa poate fi ierboasa, florala sau fructata, lasand in gura un gust dulceag.

Varietati de ceai oolong:

• Da Hong Pao (Marea roba rosie) : ceai chinezesc foarte pretuit; gustul sau difera in functie de conditiile din locurile de cultivare si de prelucrarea ulterioara.
• Shu Xian (Zana apei): este un ceai oolong oxidat destul de puternic, de culoare inchisa si cu gust puternic de miere.
• Tie Guan Yin (Zeita de fier a milei)
• Pouchong/ Baozhong: foarte putin oxidat, considerat cateodata drept un ceai verde; gustul sau este floral, iar cele mai bune ceaiuri din aceasta varietate au o aroma suava de pepene galben.
• Dong Ding: ceai de provenienta taiwaneza, floral cu note de miere si de cantalup.
• Formosa Oolong: ceai din Taiwan (denumirea sa provenind de la numele dat de portughezi Taiwanului: Isla Formosa – Insula Frumoasa); are gust de fructe si se serveste fara adaosuri.”

Sursa : Wikipedia

Ceai Verde

Ceaiul verde este mai putin procesat decat ceaiul negru si are o aroma mult mai usoara. Ceaiul verde are multe efecte benefice asupra sanatatii si pentru ca nu este fermentat are un gust mai proaspat si placut de plante.

“Ceaiul verde este obtinut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după recoltare. Ceaiul este procesat in maximum două zile dupa culegere. Majoritatea ceaiurilor verzi sunt oprite din procesul de oxidare prin metode termice. Frunzele pot fi uscate prin metoda traditionala chinezeasca de prajire in tigaie sau prin metoda japoneza de oprire a oxidarii cu abur fierbinte; aceste procedee distrug enzima responsabila de oxidarea frunzelor.

Ceaiul preparat din frunze nefermentate are o usoara nuanta verde-galbuie si aroma delicata specifica.

Originar din China, este cel mai consumat tip de ceai in tarile asiatice, fiind popular si in restul lumii.

Ceaiuri chinezesti:

Ceai verde Chun Mee

• Longjing (Fantana Dragonului): varietate superioara de ceai; este cules si rulat manual, apoi prajit uscat in tigaie. Este unul dintre cele mai falsificate ceaiuri.
• Gunpowder (Praf de pusca): cunoscut si sub numele zhuchá. Frunzele sunt rulate sub forma de granule, asemanatoare cu cele de praf de pusca.
• Bi Luo Chun (Melcul verde de primavara): ceai foarte apreciat, asemanator ceaiului alb, cu gust floral-fructat.
• Chun Mee (Sprancene pretioase): ceai mai acid si mai putin dulce decat varietatile obisnuite.
• Hou Kui (Pasnicul suveran al maimutelor): deosebit prin aspectul sau, doua frunze drepte flancand un mugure mare cu peri argintii.

Ceaiuri japoneze (ocha):

• Gyokuro (Picatura de roua): cel mai pretios ceai japonez. Cu cel putin doua saptamani inainte de recoltare, frunzele sunt acoperite, pentru ca lumina soarelui sa nu diminueze dulceata ceaiului.
• Matcha: ceai macinat sub forma de pulbere fina, folosit în cadrul Ceremoniei ceaiului, dar si pentru a da gust si culoare unor feluri de mancare.
• Sencha: ceai japonez nefaramitat, cu gust ierbos provenit din prima si a doua recolta.
• Bancha: ceai provenit din a treia si a patra recolta; are o aroma puternica de fanete.

Ceai verde Jasmine

• Kukicha: ceai obtinut din ramurele si codite de ceai. Gustul sau aminteste de cel de nuci si de rooibos.
• Tamaryokucha : ceai verde cu aroma de fructe de padure, migdale, citrice si ierburi.

Ceaiuri aromatizate:

• Jasmine: ceai verde impregnat cu parfum de iasomie; procedeul este originar din nordul Chinei si consta in asezarea alternativa a straturilor de ceai si flori, urmata de o a doua uscare a ceaiului dupa impreganare si indepartarea florilor.
• Osmathus: ceai obtinut printr-o metoda similara cu cea de obtinere a ceaiului Jasmine.
• Ceai vietnamez cu lotus: florile de lotus Nelumbo nucifera sunt impanate cu frunze de ceai verde; ceaiul este lasat astfel peste noapte pentru ca parfumul florii sa intre in frunzele de ceai. Un alt procedeu este coacerea ceaiului impreuna cu staminele de lotus.”

Sursa : Wikipedia

Ceai Alb

La fel ca si restul tipurilor de ceai, ceaiul alb provine din aceasi planta (camellia sinsesis). Diferenta o face momentul in care sunt culese frunzele. In cazul ceaiului  frunzele sunt culese mai devreme  cand acestea nu sunt pe deplin deschise si sunt acoperite de un strat de puf alb. De aici provine si numele de ceai alb.

Acest tip de ceai este mai rar decat celelalte ceaiuri traditionale si din acest motiv este si mai scump.

Ceaiul alb este similar cu ceaiul verde in ceea ce priveste procesul scurt prin care trec frunzele si faptul ca nu sunt fermentate. Dar cu toate acestea exista o diferenta considerabila la gust. Majoritatea ceaiurilor verzi au gust distinctiv de « verdeata », pe cand ceaiul alb nu are. Aroma ceaiului alb este adesea descrisa ca fiind una usoara si dulceaga ( dar pentru o aroma cat mai placuta ar trebui pregatit cu apa sub temperatura fierberii).

La fel ca si ceaiul verde, ceaiul alb este foarte bun pentru sanatate. Acesta are o cantitate mult mai mica de cafeina fata de alte ceaiuri. Unele studii au aratat ca ceaiul alb contine mult mai multi anitioxidanti decat ceaiul verde.

Ceaiul alb are si el mai multe varietati si este produs mai ales in China si Japonia , dar se mai intalneste si in regiunea Darjeeling in India.

Ceaiul alb provine din recoltarea mugurilor si a frunzulitelor foarte tinere pe care se distinge inca puful alb. Procesarea ceaiului este simpla si nu presupune altceva decat uscarea frunzelor la o temperatura relativ scazuta, de multe ori fiind lasate sa se usuce la soare. Obiectivul este obtinerea unui grad cat mai scazut de oxidare (“fermentare”). Pentru ca ceaiul alb nu este oxidat si rulat, perisorii argintii raman vizibili, constituind un semn al calitatii procesarii.

Infuzat, ceaiul alb da un lichid limpede si de culoare foarte deschisa, cu savoare delicata.

Originile ceaiului alb sunt plasate, potrivit traditiei, in provincia chineza Fujian, frunzele provenind din soiul Da Bai (Marele Alb).

Dintre varietatile de ceai alb, mai cunoscute sunt:

• Bai Hao Yin Zhen (Ace de argint): obtinut numai din mugurii nedeschisi, carnosi, fara defecte, acoperiti cu perisori albi; mugurii sunt culesi primavara, pe timp uscat. Aceasta este cea mai scumpa varietate de ceai alb si este produs aproape in exclusivitate in provincia Fujian din soiul Da Bai.

• Bai Mu Dan/ Pai Mu Tan (Bujorul alb): ceai de calitate foarte buna, considerat a fi al doilea tip de ceai pe scara valorica dupa Yin Zhen; sunt culesi nu doar mugurii ci si primele doua frunzulite acoperite cu puf argintiu; la fel ca si Yin Zhen, este cules primavara, niciodata pe timp ploios si numai dupa ce roua s-a evaporat complet de pe plante.

• Gong Mei (Sprancenele onoarei): ceai alb de gradul trei, provenit mai ales din culturile soiului Xiao Bai.

• Shou Mei (Sprancenele vietii lungi si nobile): cules in urma ceaiurilor Yin Zhen şi Bai Mu Dan; pentru ca este recoltat mai tarziu, compozitia sa consta din frunzulitele tinere si mugurii ramasi de pe urma recoltarilor anterioare. Gustul sau este fructat, asemanator ceaiurilor oolong.

• Ceylon White (Ceai alb de Ceylon): ceai apreciat, produs in Sri Lanka; cultivat la altitudini situate intre 2200 si 2500 m, cules manual si uscat la soare. In urma infuzarii rezulta un lichid auriu cu gust delicat, avand note de miere si pin.

• Darjeeling White (Ceai alb de Darjeeling): cultivat la 2000 m altitudine, ceaiul este recoltat si rulat manual, apoi uscat la soare. Culoarea sa este auriu pal, iar gustul suav si usor dulce.”

Sursa : Wikipedia

Ceaiul pu-erh

Ceai pu-erh sheng

„Acest tip de ceai este facut dintr-un soi vechi de Camellia sinensis cu frunza mare (de dimensiunea unei palme). Denumirea provine de la targusorul Pu-erh din provincia Yunnan, unde comertul cu acest fel de ceai inflorea in vremea dinastiei Tang (618 – 907). Este singurul tip de ceai care se imbunatateste pe masura ce se invecheste; de fapt, un ceai pu-erh de buna calitate se obtine printr-o invechire de cel putin cativa ani. Ceaiul pu-erh este disponibil in diferite stadii de oxidare iar procesarea presupune de obicei si comprimarea frunzelor in diferite forme. Exista doua categorii principale in care poate fi impartit acest tip de ceai:

• sheng – deloc sau foarte putin oxidat inainte de a fi presat in diverse forme ;
• shu – oxidat, mult sau putin, apoi comprimat sau lasat in forma libera (necomprimata).

Ceaiul sheng neinvechit este de multe ori considerat o varietate de ceai verde, iar ceaiul pu-erh shu si cel sheng invechit sunt considerate ceaiuri negre.

Cele mai bune ceaiuri sunt cele din frunze culese din copaci salbatici batrani, uscate la soare si prelucrate manual.

Ambele tipuri de ceai se depoziteaza in locuri racoroase, ventilate si uscate, ferite de lumina soarelui unde stau la oxidat vreme de mai multi ani, gustul catifelandu-se in urma acestui proces. Ceaiul shu necesita 15 ani pentru a atinge calitatea sa cea mai buna, iar cel sheng devine mai bun an dupa an daca este pastrat in conditii potrivite.

Frunzele uscate ce ceai sunt maroniu rosiatice; infuzia este limpede, are culoare rosiatica si un gust puternic, cu atat mai catifelat cu cat ceaiul este mai vechi. Caracteristicile frunzelor uscate si ale infuziei difera in functie de varsta si de forma in care frunzele au fost pastrate (comprimate sau nu). ”

Sursa:Wikipedia

Ceai Rooibos

Desi nu este un ceai adevarat, planta de Rooibos este o tufa mica ce se poate gasi doar in Africa de Sud. Ceaiul Rooibos are o culoare rosie distinctiva si un gust unic cu o aroma dulce si de nuca. Gustul sau delicios si numeroasele calitati pentru sanatate au facut ca acest ceai Rooibos sa devina un ceai cunoscut in toata lumea.

„Gaiwan este una dintre metodele chinezesti de preparare si servire a ceaiului. Cuvantul gaiwan denumeste micul bol de protelan asezat pe o farfurioara si acoperit cu un capac din care se bea ceaiul. Pasii ce trebuie urmati sunt:

• clatirea cestii cu apa fierbinte – acesta etapa pregateste recipientul in care va fi pus ceaiul, purificandu-l simbolic si practic. Apa fierbinte incalzeste ceasca, detaliu important in prepararare ceaiurilor fine.
• frunzele de ceai (1 sau 2 lingurite) sunt adaugate imediat dupa clatirea cestii, inainte ca aceasta sa se racesca.
• inaintea infuzarii, frunzele sunt inmuiate cu cateva picaturi de apa fierbinte, eliberandu-se aroma ceaiului, ce trebuie adulmecata inaintea adaugarii restului de apa; alta modalitate de inmuiere este turnarea apei fiebinti si scurgerea ei imediat dup aceea;
• infuzarea – calitatea apei este foarte importanta; cea mai portivita apa este cea de izvor cu un continut potrivit de minerale (apa de la robinet si apa distilata nu sunt indicate). Temperatura apei si timpul de infuzare se stabilesc in functie de tipul de ceai:

- pentru ceaiul verde: temperatura apei trebuie sa fie sub punctul de fierbere; cu cat temperatura este mai scazuta (60, chiar 50 de grade Celsius), cu atat timpul de infuzare poate fi mai lung si aroma va fi mai puternica, fara a deveni si amara; – ceaiul oolong se recomanda a fi infuzat 3 minute la 80 de grade Celsius; – ceaiul negru se infuzeaza 3 minute la 85 de grade Celsius; – ceaiul pu-erh: se foloseste apa la 100 de grade Celsius, lasand la infuzat intre 3 si 5 minute.

• cand infuzia este gata, se acopera cu capacul; se ridica gaiwanul cu mana stanga, apuncand farfurioara; se trece in mana dreapta si se toarna intr-o carafa mica, miscand usor pozitia capacului si tinand gaiwanul cu degetul mare plasat pe capac si restul degetelor sustinand farfuria.
• daca frunzele sunt intregi si de buna calitate, se poate obtine si o a doua si a treia infuzie, imediat dupa prima.

Metoda gongfu dateaza din aceeasi perioada ca si metoda gaiwan. Se folosesc ceainice mici de ceramica nesmaltuita asezate in boluri intinse. Metoda este similara cu cea gaiwan, insa nu se recomanda a se folosi la prepararea ceaiurilor neoxidate datorita proprietatilor ceramicii cu proprietati izolatoare din care este facuta vesela.

Metoda japoneza

Chanoyu, ceremonia japoneza a ceaiului, este o traditie influentata de budismul Zen. Estetica ceremoniei presupune rafinament, simplitate, suavitate. La prepararea ceaiului se folosesc chadōgu (unelte de ceai) si matcha (ceai verde sub forma de pudra). Pasii ceremoniei: curatarea bolurilor, fierberea apei, servirea musafirilor cu dulciuri apoi prepararea ceaiului si servirea ceaiului: – in chawan (recipientul in care se serveste ceaiul) se pune pulberea de ceai (matcha); – peste matcha se toarna apa fiebinte si se amesteca bine folosind un pamatuf de bambus (chasen); – plecaciuni sunt schimbate intre gazda si musafir in momentul primirii bolului cu ceai; – musafirul ia chawanul cu mana dreapta si il aseaza in palma stanga; apoi il roteste in sensul acelor de ceasornic de trei ori inainte sa soarba ceaiul; – cand musafirul a terminat de baut, trebuie sa laude cu voce tare ceaiul; – cu mana dreapta, el trebuie sa stearga chawanul in partea in care l-a atins cu buzele ; – chawanul este intors in sens invers acelor de ceasornic si inapoiat gazdei.

In mod traditional, ceremonia are loc in camere asternute cu tatami, iar gazda, fie ea barbat sau femeie, poarta chimono.

Metoda marocana

In Maroc, ceaiul reprezinta simbolul ospitalitatii si este preparat si servit de capul familiei sau de fiul sau cel mai mare. De cele mai multe ori se foloseste ceai verde (mai ales Gunpowder). Se pregatesc doua ceainice in acelasi timp si in fiecare se pun frunze de ceai; frunzele se clatesc cu apa fierbinte, care se scurge imediat. Peste ceaiul verde se pune menta si relativ mult zahar, apoi se toarna apa clocotita. Dupa cateva minute, gazda sau cel care prepara ceaiul, amesteca si gusta bautura, adaugand zahar sau meta daca este necesar. Cand ceaiul este gata, gazda ridica ambele ceinice si toarna in pahare asezate pe o tava gravata de metal. Se sevesc trei infuzii, din ce in ce mai dulci; dupa a treia, este politicos din partea musafirului sa-si anunte plecarea.

Metoda englezeasca

Ceaiul este preparat urmand cu strictete urmatorii pasi:

• incalzirea ceainicului;
• adaugarea frunzelor de ceai, cate o lingurita pentru fiecare persoana si una in plus “pentru ceainic”;
• turnarea apei fierbinti, dar nu clocotite peste frunze si infuzarea timp de 3-5 minute;
• amestecarea continutului cu o miscare circulara a ceainicului.

Musafirilor li se pune la dispozitie si lamaie, lapte si zahar.

Metoda ruseasca

Ceaiul rusesc se prepara folosind un samovar.

• se prepara o infuzie concentrata de ceai intr-un ceainic;
• se toarna intr-o ceasca putin din ceaiul concentrat si se dilueaza cu apa calda din samovar.”

Sursa : Wikipedia

Potentiale beneficii:

• Sistemul cardiovascular: consumul de ceai inbunatateste elasticitatea vaselor de sange si previne aparitia bolilor cardiovasculare prin scaderea nivelului de colesterol LDL, atenuarea proceselor inflamatorii asociate aterosclerozei, sustinerea functiilor endoteliale normale, reducerea trombozei.
• Cancer: portivit studiilor, ceaiul verde ajuta sistemul imunitar impotriva toxinelor ce cresc riscul bolilor canceroase, scade capacitatea invadatoare a celulelor tumorale in cazul cancerului de san, contracareaza efectele fumatului, reducand riscurile cancerului la plamani. Alte studii de laborator indica o eventuala protectie impotriva cancerului de colon.
• Sistemul osos: exista unele dovezi care indica o imbunatatire a starii articulatiilor in cazul pacientilor cu artrita reumatoida; impreuna cu o alimentatie bogata in calciu si vitamina D, consumul de ceai poate contribui la mentinerea unei densitati osoase normale la femeile in varsta, reducand riscul fracturilor.
• Metabolism: s-a constata in urma unui studiu proprietatea ceaiului de a creste metabolismul si de a arde grasimile, datorita capacitatii termogenice a ceaiului. Ceaiul verde este eficient in combaterea obezitatii.
• Diabet: in urma studiilor efectuate pe sobolani, s-a constatat ca substantele continute in ceai scad nivelul zaharurilor din sange si previn cataracta la indivizii diabetici.
• Sistem imunitar: exista indicii ca aceasta bautura poate ajuta organismul sa lupte impotriva infectiilor.

S-a descoperit ca adaugarea laptelui in ceai reduce semnificativ efectele acestuia. Caseina din lapte se leaga la polifenolii antioxidanti din ceai, blocand efectele ceaiului asupra sistemului cardiovascular si proprietatile preventive impotriva cancerului. Un efect pozitiv este legarea substantelor din lapte la taninuri, neutralizand efectele negative ale acestora. Laptele de soia, necontinand caseina nu are asemenea efecte asupra ceaiului.

Multe din studii care indica numeroasele beneficii ale consumului de ceai sunt departe de a fi exacte, concluziile fiind trase fie de pe urma statisticilor, fie dupa testari pe esantioane de populatie, descoperirile putand fi influentate si de alti factori.

Efecte negative:

• Anemia feripriva: compusii fenolici din ceai (precum si cei din cafea, vin rosu, unele frunze, nuci si legume) inhiba absorbtia fierului in organism.
• Prezenta fluorului si a aluminiului: toate frunzele de ceai contin fluor, cele mature de 10 pana la 20 de ori mai mult decat cele tinere, deoarece planta il absoarbe foarte usor. Ceaiul cultivat in regiuni poluate trebuie evitat, deoarece fluorul reduce proprietatile anti-cancerigene ale ceaiului si chiar cauzeaza afectiuni neurologice si renale, precum si osteoporoza, artrita si cancerul de tract digestiv.
• Oxalati: desi oxalatii sunt un ajutor eficient in lupta cu infectiile, inclusiv cu HIV, acumulurarile afecteaza sanatatea rinichilor; concentratiile de oxalati din ceai sunt mici, fiind nevoie de mari cantitati pentru a produce acumulari periculoase.

Sursa : Wikipedia

In ceea ce priveste cafeaua, studiile indica faptul ca o crestere a consumului de cafea scade riscul de infarct.

Cercetatorii au urmarit pe parcursul a 24 de ani 84.000 de femei si au descoperit ca acelea care au baut, zilnic,  mai mult de 4 cesti de cafea pe zi au prezentat un risc mai mic cu 20% de a face infarct decat cele care au consumat mai putin de o ceasca de cafea pe luna.

Cele care au baut intre 2 si 3 cesti de cafea pe zi au prezentat un risc de infarct cu 19% mai mic si acelea care au consumat intre 5 si 7 cesti de cafea pe saptamana unul cu 12 procente mai mic, conform studiului american.

Reducerea riscului de infarct era mai mare decat dublu in cazul nefumatorilor consumatori de cafea.

Consum de cafea, cu moderatie, la recomandarea medicului

Cafeaua poate inrautati tulburari precum insomnia, anxietatea si poate ridica nivelul tensiunii, de aceea pacientii trebuie sa discute cu medicul despre cum cafeaua le poate agrava problemele de sanatate recomanda acelasi studiu. De aceea nu trebuie ca oamenii sa bea cafea doar pentru a reduce riscul de infarct. “Ca ei sa reduca cu adevarat riscul de tulburari de circulatie, accidente vasculare sau infarct ei ar trebui sa aiba in vedere nu neaparat consumul ridicat de cafea ci schimbarea stilului de viata prin:  cresterea activitatilor sportive si adoptarea unui regim de alimentatie concentrat pe fructe, legume si cereale integrale”, a declarat unul dintre autorii studiului, Rob van Dam, profesor asistent la The Harvard School of Public Health.

O analiza  asupra beneficiilor pe care ceaiul le are asupra consumatorilor, aparuta in editia de ianuarie 2009 a publicatiei americane Milwaukee Journal Sentinel a aratat ca atat consumul de ceai verde cat si cel de ceai negru par a proteja impotriva infarctului.

Articolul a luat in considerare noua studii care in total au vizat 195 de mii de persoane.

Conform acestui articol cei care beau trei sau mai multe cesti de ceai, pe zi, au un risc redus cu 21 de procente de a face infarct, in comparatie cu aceia care beau mai putin de o ceasca de ceai pe zi.

Ceaiul reduce riscul de boli coronariene.

O analiza facuta de cercetatorii americani care a cuprins 7 studii si fost publicata in  2001 a aratat ca trei cesti cu ceai consumate de-a lungul unei zile scad riscul de infarct cu 11 procente.

Una dintre teoriile lansate de americani ar fi ca in ambele bauturi sunt substante care reduc inflamarea si imbunatatesc functionarea endoteliului vascular (substanta care se afla in sange si care are ca efect dilatarea vaselor). In plus ceaiul contine catecina, o substanta activa, care protejeaza celulele creierului cand alimentarea cu sange este intrerupta. Pe langa catecina ceaiul mai contine si teanina care si ea imbunatateste si protejeaza activitatea celulara.

Articol aparut in Milwaukee Journal Sentinel (c) 2009 website: http://www.jsonline.com

Pe langa faptul ca India este cel mai mare producator de ceai din lume , acesta creste si unele din cele mai bune sortimente. Aproape fiecare parte din India are o regiune in care se cultiva ceai. Aproximativ 4% din venitul national al Indiei provine din vanzarile de ceai.

Datorita diferitelor conditii climatice din India , ceaiurile pot avea difernte foarte mari intre ele.

Exista 3 feluri principale de ceai produse in India:

Assam
Ceaiul Assam provine din partea de Nord-Este a tarii. Ceaiul din aceasta regiune este bogat si intens.

Darjeeling
Regiunea Darjeeling este racoroasa si umeda aflata la poalele muntilor Himalya. Ceaiul este extraordinar si delicat aromat. Acest ceai este considerat a fi unul din cele mai bune ceaiuri din lume. Plantatiile Darjeeling au 3 recolte, iar fiecare recolta are o aroma unica. Prima recolta este aromata si usoara, pe cand cea de-a 2-a recolta are o aroma putin mai intepatoare. Cea de-a 3-a recolta sau recolta de toamna este formata dintr-un ceai mai putin calitativ.

Nilgiri
Acest tip de ceai provine dintr-o regiune si mai inalta a Indiei decat Darjeelingul. Aroma ceaiului Nilgiri este subtila si fina. De cele mai multe ori acest tip de ceai este amestecat cu un ceai mai puternic.

Pe langa diferitele tipuri de ceaiuri din India exista si un stil unic de a face ceai. Aceasta tehnica se cheama “chai” . Exista multe feluri de retete de a face chai, dar ingredientele de baza sunt : ceai negru, lapte, zahar, si mirodenii. Combinatia de mirodenii este cea care face chai-ul atat de special. In majoritatea retetelor cele mai intalnite mirodenii folosite sunt cuisoare, scortisoara, piper si ghimbir.

1. Fierbeti intr-un ibric apa proaspata si foarte rece.
2. Puneti cateva picaturi de apa fierbinte in ceasca pentru a o incalzi.
3. Luati apa fierbinte de pe foc.
4. Puneti o lingura de ceai in cana si inca una in ceainic
5. Turnati apa fierbinte
6. Lasati ceaiul sa-si imprastie aroma
7. Serviti-l alaturi de prajituri

In Europa ceaiul a fost adus din China de comerciantii olandezi la inceputul secolului saptesprezece. Zvonurile despre faimoasa bautura au ajuns in Anglia , britanicii adoptand cu entuziasm obiceiul olandezilor. Ca si in China, pentru ca ceaiul sa fie cunoscut a fost nevoie sa fie apreciat in primul rand de aristocratie. In anul 1662 , regele englez Charles al II-lea s-a casatorit cu Catherine de Braganza, o principesa portugheza , care a inceput sa serveasca prietenilor sai ceaiul de dupa-amiaza. Ea nu putea sa reziste fara sa manance nimic intre pranz si cina , asa ca a introdus si obiceiul de a manca prajituri la ceaiul de dupa-amiaza.